Istoria mecanicii clasice, precum și a altor ramuri ale fizicii, este strâns legată de dezvoltarea culturii și civilizației a omenirii și constă din trei perioade principale: mecanica antică, mecanica medievală și mecanica (newtoniană) modernă, care include și mecanica analitică.

Studiul mișcării corpurilor este unul antic, făcând mecanica clasică una dintre cele mai vechi și mai mari materii în științăinginerie și tehnologie.

Unii filosofi greci din antichitate, printre care Aristotel, fondatorul fizicii aristotelice, au fost primii care au menținut ideea că „totul se întâmplă pentru un motiv” și că principiile teoretice pot ajuta la înțelegerea naturii. Ulterior, teoria matematică și experimentul controlat au devenit factori decisivi în formarea științei moderne, iar aplicarea lor timpurie a devenit cunoscută sub numele de mecanică clasică.

ISTORICII MECANICII

A fost unul dintre cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice , clasic al filozofiei universale , spirit enciclopedic , fondator al școlii peripatetice. Deși bazele Filozofiei au fost puse de Platon, Aristotel este cel care a tras concluziile necesare din filozofia acestuia și a dezvoltat-o , putându-se cu siguranță afirma că Aristotel este întemeietorul Științei politice ca știință de sine stătătoare.‘’ Suntem ceea ce facem în mod repetat; prin urmare, excelența nu este un act singular, ci un obiect’’-Aristotel Aristotel a fost pasionat de cunoaștere și a avut ‘’un respect profund pentru valoarea și măreția universului’’. A întemeiat și sistematizat domenii filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica.

Prima explicație cauzală publicată a mișcărilor planetelor a fost Astronomia nova a lui Johannes Kepler, publicată în 1609. El a concluzionat, pe baza observațiilor lui Tycho Brahe asupra orbitei lui Marte, că orbitele planetei sunt eliptice. Această rupere de gândirea antică se petrece în timp ce Galileo propune legi matematice abstracte pentru mișcarea obiectelor. Este posibil (sau nu) să fi făcut faimosul experiment de a arunca două bile de tun de greutăți diferite din turnul Pisa, arătând că ambele au lovit pământul în același timp. Realitatea acelui experiment special este contestată, însă el a efectuat experimente prin rularea bilelor pe un plan înclinat. Teoria sa despre mișcarea accelerată a fost derivată din rezultatele unor astfel de experimente și formează o piatră de temelie a mecanicii clasice.

Legea lui Arhimede sau principiul lui Arhimede este o lege a hidrostaticii, care afirmă că un corp scufundat într-un fluid este împins de către fluid, de jos în sus, cu o forță egală cu greutatea volumului de fluid dislocat de către un corp.
Aceasta forță se numește forță arhimedică sau forța lui Arhimede.
A fost descoperită în mod empiric de către Arhimede în sec. al III-lea î.Hr. și demonstrata în sec. al XVI-lea. Uneori este utilizat și termenul legea plutirii corpurilor pentru acest principiu.

Inerția este proprietatea corpurilor de a-și păstra starea de repaus sau de mișcare uniforma, atât timp cât asupra lor nu acționează vreo forță, adică nu se află, raportat la alte corpuri, în acțiune reciprocă.
Principiul inerției ca principiu al mecanicii a fost formulat de Galileo Galilei, fizician, matematician, astronom și filosof italian.
Galileo Galilei a fost numit de către Albert Einstein ‘’părintele’’ științei moderne, deoarece a deschis o noua era în cercetarea științifică.

A fost un fizician , matematician , astronom și filosof italian care a jucat un rol important în Revoluția Științifică. Printre realizările sale se numără îmbunătățirea telescoapelor și observațiile astronomice realizate astfel, precum și suportul pentru copernicanism.

Newton și-a întemeiat principiile filosofiei naturale pe trei legi ale mișcării: legea inerției, a doua sa lege a accelerației și legea acțiunii și reacțiunii. Atât a doua, cât și a treia lege a lui Newton au primit tratamentul științific și matematic adecvat în Philosophiæ Naturalis Principia Mathematica. Legile se disting de încercările anterioare de a explica fenomene similare, încercări care au fost fie incomplete, incorecte, fie au propus o expresie matematică inexactă. Newton a enunțat, de asemenea, principiile conservării impulsului și a momentului cinetic. În mecanică, Newton a fost, de asemenea, primul care a furnizat prima formulare științifică și matematică corectă a gravitației în Legea atracției universale. Combinația dintre legile de mișcare și gravitație ale lui Newton oferă descrierea cea mai completă și cea mai exactă a mecanicii clasice. El a demonstrat că aceste legi se aplică atât obiectelor cotidiene, cât și obiectelor cerești. În special, el a obținut o explicație teoretică a legilor lui Kepler de mișcare a planetelor.

Sir Isaac Newton (1643–1727), o figură influentă în istoria fizicii și ale cărui trei legi ale mișcării stau la baza mecanicii clasice.

Newton și majoritatea contemporanilor săi, cu excepția notabilă a lui Huygens, au presupus că mecanica clasică va fi în măsură să explice toate fenomenele, inclusiv lumina, sub forma opticii geometrice. Chiar când a descoperit așa-numitele inele ale lui Newton (un fenomen de interferență a undelor), el și-a menținut propria teorie corpusculară a luminii.

A fost un renumit om de știință englez, alchimist, teolog, mistic, matematician, fizician și astronom președinte al Royal Society. Acesta a fost savantul aflat la originilor teoriilor științifice care vor revoluționa știința în domeniul opticii, matematicii și în special mecanicii.

Legile lui Newton (sau principiile fundamentale ale mecanicii) sunt trei legi ale fizicii care dau relație directă între forțele care acționează asupra unui corp și mișcarea acelui corp.
Ele au fost enunțate de Sir Isaac Newton într-o lucrare a sa și formează baza mecanicii clasice. Aceste principii sunt suficiente pentru a explica toate mișcările mecanicii clasice, adică mișcările care se deplasează cu viteze mult mai mici decât viteza luminii în vid.

După Newton, mecanica clasică a devenit un domeniu principal de studiu atât în matematică, cât și în fizică. Câteva re-formulări au permis progresiv găsirea de soluții la un număr mare de probleme. Prima re-formulare notabilă a fost în 1788 de Joseph Louis Lagrange. Mecanica lagrangiană a fost, la rândul ei, re-formulată în 1833 de William Rowan Hamilton.

Cea mai mare contribuție a lui Hamilton este probabil reformularea mecanicii newtoniene, numită astăzi mecanică hamiltoniană.

La sfârșitul secolului al XIX-lea au fost descoperite unele dificultăți care nu puteau fi soluționate decât de o fizică mai modernă. Unele dintre aceste dificultăți au fost legate de compatibilitatea cu teoria electromagnetică și celebrul experiment Michelson – Morley. Rezolvarea acestor probleme a dus la teoria restrânsă a relativității, adesea considerată parte a mecanicii clasice.

Un al doilea set de dificultăți au fost legate de termodinamică. Când este combinată cu termodinamica mecanica clasică duce la paradoxul Gibbs al mecanicii statistice clasice, în care entropia nu este o cantitate bine definită. Radiația corpului negru nu a fost explicată fără introducerea cuantei. Pe măsură ce experimentele au atins nivelul atomic, mecanica clasică nu a reușit să explice, nici măcar aproximativ, lucruri de bază precum nivelul de energie și dimensiunile atomilor și efectul fotoelectric. Efortul de soluționare a acestor probleme a dus la dezvoltarea mecanicii cuantice.

De la sfârșitul secolului XX, mecanica clasică în fizică nu a mai fost o teorie independentă. În schimb, mecanica clasică este considerată acum o teorie aproximativă a mecanicii cuantice mai generale. Accentul a trecut la înțelegerea forțelor fundamentale ale naturii ca în Modelul Standard și extensiile sale mai moderne într-o teorie a întregului.[4] Mecanica clasică este o teorie utilă pentru studiul mișcării particulelor mecanice non-cuantice, cu energie redusă în câmpuri gravitaționale slabe. De asemenea, a fost extinsă în domeniul complex, unde mecanica clasică complexă prezintă comportamente foarte similare cu mecanica cuantică.[5]

Cele mai multe dintre contribuțiile sale în fizica sunt legate de teoria relativității restrânse (1905), care unește mecanica cu electromagnetismul, și de teoria relativității generalizate care extinde principiul relativității mișcării neuniforme, elaborând o nouă teorie a gravitației.

Cea mai cunoscută formulă a lui Einstein este E=mc², care cuantifică energia disponibilă a materiei. Pe această formulă se bazează atomistica, secțiunea din fizică care studiază energia nucleară.